Eliberarea
...înseamnă a expune imperfecţiunea din tine, pentru ca şi partea ta de desăvârşire să iasă la lumină.
Scrisoare de adio
Dragul meu,
Oricine ai fi acum, oriunde ai fugi din calea amintirii care mă bântuie şi mă doare doar pe mine-pentru tine, oricum a fost doar ca un ghimpe înfipt câteva secunde în talpă- pentru mine eşti acelaşi, de acolo, din întunericul rupt de lumina gălbuie şi bolnavă a unui bec gol şi prăfuit-cum eram şi eu pe vremea aceea. Dai la o parte zidurile pe care le clădesc eu, martore mi-s secundele trecute că nu le-am folosit la alte munci- şi apari, cu zâmbetul tău ştirb, cu ochii tăi, lucioşi, alunecând pe trupul meu de copil.
M-am obişnuit să trăiesc cu tine şi să te chem, când am nevoie de o mângâiere. Îmi imaginez cum mă iei în braţe, cu blândeţe-câtă prefăcătorie în bunătatea ta, în cuvintele otrăvite, îndulcite pe care mi le dăruiai, vânzătorule de iluzii!- cum îmi atingi uşor părul, cum mă săruţi pe obraz. Totul doare acum. Datorită ţie, viaţa mea s-a oprit în ziua aceea.
Sunt prizoniera unei clipe imprudente. Mi-e greu să plec, fiindcă nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo. Poate la capătul drumului e o durere mai mare. Un gând îmi şopteşte: după durere, vine şi bucuria. Risc să ascult şi să cad. Ce aş putea pierde mai mult decât o imagine fugară a timpului pierdut?
Mi-aduc aminte perfect frânturi din vorbele tale, pe care în zadar am încercat să le lipesc într-un desen coerent, uşor de urmărit. E ca şi cum te-ai fi sfâşiat, iar dinăuntrul tău a ieşit un alt om, rău, însetat de răzbunare împotriva ta, a vieţii tale, a unor femei din trecutul tău, al căror chip îl purtam în mine. Acum văd: şi pe tine te durea, de aceea ţi-ai fi dorit să mă răneşti, prin atingerea ta.
Credeai că arzi o păpuşă de cârpă, neînsufleţită; de fapt, copilul din mine ardea sub ochii tăi. Şi totuşi, zâmbetul nu ţi-a părasit faţa decât foarte puţin. Erai dintre aceia pe care flacăra rugului inocenţei îi încântă până la extaz. Ai avut puterea să urmăreşti distrugerea mea până la capăt, tu însuţi mort de mult fiind, după cum spuneai.
Mi-ai fost idol: tată, soţ, amant, Dumnezeu... te-am purtat în mine ca pe o tumoră, de care e greu să te desparţi, fără să rămână în tine un loc liber, din care să crească o alta, asemănătoare. Te-am iubit, în felul meu, şi am sperat să te întorci din lumea ta de întuneric, la omul bun şi cald, zâmbind sub soare. Am tânjit după îmbrăţişarea ta curată şi după iluzia de libertate dăruită mie, captivei. Fără să ştii, mi-ai dăruit o minune, atunci: mi-ai şters cu mâna ta o lacrimă, prelinsă pe bărbie. Când ţi-am strâns mâna cu toată puterea, în mâna mea, mi-ai lipit-o de obrazul tău. Am simţit o căldură ciudată, apoi ţi-am mângâiat umărul stâng. Nu ai înţeles.
Ţi-era milă de tine mai mult. Te regăseai în mine, în faza de început a suferinţei tale. Căutai, cu disperare, să înghiţi o soluţie, înecată în sticla ta de alcool cu etichetă de apă minerală, şi să mi-o dai mie. Te-ai fixat pe o frază, cu variaţiuni: Lasă-mă să te ating...lasă-mă să te mângâi...dă-mi voie să te ating...
Nu m-am apropiat de tine. Simţeam nevoia să te ucid, aşa cum ai ucis tu, în mine, copilăria. Acum, când copilul din mine a înviat, simt nevoia să te iert. Să-ţi văd fapta în lumina adevărului şi să n-o schimb, nici să o acopăr de scuze. Doar să-ţi dăruiesc iertarea, atât.
Te las liber, să pleci mai departe. Îmi doresc să te vindeci de boala şi de durerea care te apasă, cu care te identifici. Îţi mulţumesc pentru că, o dată cu durerea şi cu obsesia, mi-ai dat şi cheia vindecării. Îmi pare rău că nu te-ai folosit tu, mai întâi, de ea.
Cu speranţă şi cu nevoia de mai bine,
Copilul-femeie.
Oricine ai fi acum, oriunde ai fugi din calea amintirii care mă bântuie şi mă doare doar pe mine-pentru tine, oricum a fost doar ca un ghimpe înfipt câteva secunde în talpă- pentru mine eşti acelaşi, de acolo, din întunericul rupt de lumina gălbuie şi bolnavă a unui bec gol şi prăfuit-cum eram şi eu pe vremea aceea. Dai la o parte zidurile pe care le clădesc eu, martore mi-s secundele trecute că nu le-am folosit la alte munci- şi apari, cu zâmbetul tău ştirb, cu ochii tăi, lucioşi, alunecând pe trupul meu de copil.
M-am obişnuit să trăiesc cu tine şi să te chem, când am nevoie de o mângâiere. Îmi imaginez cum mă iei în braţe, cu blândeţe-câtă prefăcătorie în bunătatea ta, în cuvintele otrăvite, îndulcite pe care mi le dăruiai, vânzătorule de iluzii!- cum îmi atingi uşor părul, cum mă săruţi pe obraz. Totul doare acum. Datorită ţie, viaţa mea s-a oprit în ziua aceea.
Sunt prizoniera unei clipe imprudente. Mi-e greu să plec, fiindcă nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo. Poate la capătul drumului e o durere mai mare. Un gând îmi şopteşte: după durere, vine şi bucuria. Risc să ascult şi să cad. Ce aş putea pierde mai mult decât o imagine fugară a timpului pierdut?
Mi-aduc aminte perfect frânturi din vorbele tale, pe care în zadar am încercat să le lipesc într-un desen coerent, uşor de urmărit. E ca şi cum te-ai fi sfâşiat, iar dinăuntrul tău a ieşit un alt om, rău, însetat de răzbunare împotriva ta, a vieţii tale, a unor femei din trecutul tău, al căror chip îl purtam în mine. Acum văd: şi pe tine te durea, de aceea ţi-ai fi dorit să mă răneşti, prin atingerea ta.
Credeai că arzi o păpuşă de cârpă, neînsufleţită; de fapt, copilul din mine ardea sub ochii tăi. Şi totuşi, zâmbetul nu ţi-a părasit faţa decât foarte puţin. Erai dintre aceia pe care flacăra rugului inocenţei îi încântă până la extaz. Ai avut puterea să urmăreşti distrugerea mea până la capăt, tu însuţi mort de mult fiind, după cum spuneai.
Mi-ai fost idol: tată, soţ, amant, Dumnezeu... te-am purtat în mine ca pe o tumoră, de care e greu să te desparţi, fără să rămână în tine un loc liber, din care să crească o alta, asemănătoare. Te-am iubit, în felul meu, şi am sperat să te întorci din lumea ta de întuneric, la omul bun şi cald, zâmbind sub soare. Am tânjit după îmbrăţişarea ta curată şi după iluzia de libertate dăruită mie, captivei. Fără să ştii, mi-ai dăruit o minune, atunci: mi-ai şters cu mâna ta o lacrimă, prelinsă pe bărbie. Când ţi-am strâns mâna cu toată puterea, în mâna mea, mi-ai lipit-o de obrazul tău. Am simţit o căldură ciudată, apoi ţi-am mângâiat umărul stâng. Nu ai înţeles.
Ţi-era milă de tine mai mult. Te regăseai în mine, în faza de început a suferinţei tale. Căutai, cu disperare, să înghiţi o soluţie, înecată în sticla ta de alcool cu etichetă de apă minerală, şi să mi-o dai mie. Te-ai fixat pe o frază, cu variaţiuni: Lasă-mă să te ating...lasă-mă să te mângâi...dă-mi voie să te ating...
Nu m-am apropiat de tine. Simţeam nevoia să te ucid, aşa cum ai ucis tu, în mine, copilăria. Acum, când copilul din mine a înviat, simt nevoia să te iert. Să-ţi văd fapta în lumina adevărului şi să n-o schimb, nici să o acopăr de scuze. Doar să-ţi dăruiesc iertarea, atât.
Te las liber, să pleci mai departe. Îmi doresc să te vindeci de boala şi de durerea care te apasă, cu care te identifici. Îţi mulţumesc pentru că, o dată cu durerea şi cu obsesia, mi-ai dat şi cheia vindecării. Îmi pare rău că nu te-ai folosit tu, mai întâi, de ea.
Cu speranţă şi cu nevoia de mai bine,
Copilul-femeie.
În loc de prolog, epilog
Suntem liberi. Nu mai avem niciun zid de spart, nu mai suntem demult nevoiţi să săpăm tunele pe sub pământ, să ne ascundem în pustia muntelui sau a deşertului. Cuvântul nostru e slobod să răsune pe tot cuprinsul pământului. Dar, oare, e clădit încă pe temelia gândului? Sau e un strigăt orb şi dezarticulat, venind imediat după vedere şi simţire, ca să transpună infidel senzaţia brută?
Dezlegate de înţelesuri, cuvintele devin nefolositoare. Se îngreunează, ca şi cum ar fi o altă formă de balast. Multe dispar, strivite de cele care sunt mai la îndemâna minţii leneşe, biciuite de impulsuri, materializate în imagini-clişeu. De epitaful cuvintelor moarte nu are nimeni timp. Ne-am obişnuit cu toţii cu lipsa lor şi cu redundanţa dureroasă a celor rămase.
Încetul cu încetul, soarta noastră va fi aceeaşi cu a cuvintelor care se pierd. Şi cu toate acestea, nu ne va părea rău, întrucât vom fi mult prea anesteziaţi ca să mai simţim trecerea noastră în nefiinţă, ne-fiinţe vii fiind.
Dezlegate de înţelesuri, cuvintele devin nefolositoare. Se îngreunează, ca şi cum ar fi o altă formă de balast. Multe dispar, strivite de cele care sunt mai la îndemâna minţii leneşe, biciuite de impulsuri, materializate în imagini-clişeu. De epitaful cuvintelor moarte nu are nimeni timp. Ne-am obişnuit cu toţii cu lipsa lor şi cu redundanţa dureroasă a celor rămase.
Încetul cu încetul, soarta noastră va fi aceeaşi cu a cuvintelor care se pierd. Şi cu toate acestea, nu ne va părea rău, întrucât vom fi mult prea anesteziaţi ca să mai simţim trecerea noastră în nefiinţă, ne-fiinţe vii fiind.
Moment de sinceritate
În sfârşit, dar nu la final, explic, mai mult pentru mine, decât pentru vreun cititor rătăcit şi plictisit, curios să guste o iluzorie felie de viaţă, posibil la fel de fadă ca fructele din plastic prăfuit din vreo casă cu molii condamnate la etern sevraj de naftalină: de ce Disident cu Ochelari?
A fi disident, pentru mine, nu e nici alegere, nici predestinare: e rodul unui impuls de moment, rod care dăinuieşte, cu obstinaţie, peste diferitele mode şi timpuri ale mele. Aruncată în lume şi în viaţă, fără instrucţiuni de folosire adecvată a calităţilor şi defectelor personale, respir automat, la marginea vieţii, adunând adânc în mine durerile altora, şi mă mir de ce răbufnesc toate o dată, în durerea care-mi sfredeleşte pieptul, dinăuntru în afară. Nu-mi rămâne decât disidenţa fără pretenţie de anestezic sau de tratament. E doar o cale cu multe semne de întrebare, in locul multiplelor accese interzise, cu care mă obişnuisem. Şi, cine ştie, poate voi găsi surprize în spatele lor...
A fi disident nu înseamnă a fi incomod, a trimite la luptă propriile mori de vânt, împotriva elicelor eoliene ale celorlalţi; paradoxal, nu e nicio nouă formă de evitare a căilor deja bătătorite, e doar o căutare a ceea ce mi se potriveşte mai bine, din ceea ce a fost dăruit până acum altora, din ceea ce am, fără a fi conştientă, şi din ceea ce voi primi.
A fi disident este a accepta, dar nu doar de dragul unei respingeri imediate, după o cernere sumară, slab argumentată; a fi disident înseamnă a fi selectiv, la modul lucid, dar nu absolutizant.
Disidenţa e împăcarea cu sinele cel autentic, dezgropat în dureri de sub balast, renăscut.
Şi da, a nu fi (întotdeauna) de părerea celorlalţi.
De ce cu Ochelari? Fiindcă văd lumea prin lentile polarizate greşit, şi de aceea încerc să o îndrept, fără alt rezultat decât propria înstrâmbare.
Deoarece refuz culorile adevărate şi diverse, şi prefer un roz comercial, strident, ca un ultrasunet distructiv.
Şi mai ales, pentru că va urma... spargerea ochelarilor şi eliberarea.
A fi disident, pentru mine, nu e nici alegere, nici predestinare: e rodul unui impuls de moment, rod care dăinuieşte, cu obstinaţie, peste diferitele mode şi timpuri ale mele. Aruncată în lume şi în viaţă, fără instrucţiuni de folosire adecvată a calităţilor şi defectelor personale, respir automat, la marginea vieţii, adunând adânc în mine durerile altora, şi mă mir de ce răbufnesc toate o dată, în durerea care-mi sfredeleşte pieptul, dinăuntru în afară. Nu-mi rămâne decât disidenţa fără pretenţie de anestezic sau de tratament. E doar o cale cu multe semne de întrebare, in locul multiplelor accese interzise, cu care mă obişnuisem. Şi, cine ştie, poate voi găsi surprize în spatele lor...
A fi disident nu înseamnă a fi incomod, a trimite la luptă propriile mori de vânt, împotriva elicelor eoliene ale celorlalţi; paradoxal, nu e nicio nouă formă de evitare a căilor deja bătătorite, e doar o căutare a ceea ce mi se potriveşte mai bine, din ceea ce a fost dăruit până acum altora, din ceea ce am, fără a fi conştientă, şi din ceea ce voi primi.
A fi disident este a accepta, dar nu doar de dragul unei respingeri imediate, după o cernere sumară, slab argumentată; a fi disident înseamnă a fi selectiv, la modul lucid, dar nu absolutizant.
Disidenţa e împăcarea cu sinele cel autentic, dezgropat în dureri de sub balast, renăscut.
Şi da, a nu fi (întotdeauna) de părerea celorlalţi.
De ce cu Ochelari? Fiindcă văd lumea prin lentile polarizate greşit, şi de aceea încerc să o îndrept, fără alt rezultat decât propria înstrâmbare.
Deoarece refuz culorile adevărate şi diverse, şi prefer un roz comercial, strident, ca un ultrasunet distructiv.
Şi mai ales, pentru că va urma... spargerea ochelarilor şi eliberarea.
Aştept
O nouă zi, mai specială decât altele, în care nu mi-am permis să fiu altfel decât foarte cuminte, dar nu pentru că se apropia vreun Moş Crăciun cu program estival, ci pentru că... ecosistemul întreg ştie de ce, numai un singur specimen, nu.
Aştept să am curaj să-i spun... sau să plec mai departe, cu tot cu amintirea lui, ca un bagaj prea uşor, din nori şi muzici.
Aştept să am curaj să-i spun... sau să plec mai departe, cu tot cu amintirea lui, ca un bagaj prea uşor, din nori şi muzici.
Zi de nimic
Învârt butonul de volum până aproape de maxim, cu îndârjire. Nervii mei auditivi refuză însă sincronizarea cu intensitatea sunetului-poate şi fiindcă s-au obişnuit cu aceleaşi note de început ale unui talmeş-balmeş sonor, pe care nu îl mai percep.
Secunda 0 e totul; ce e dincolo e tăcere, sau zgomot. Dacă aş avea de ales, aş alege moartea pură şi simplă, fără niciun fel de viaţă după ea-eterna secundă 0, suspendată în timp şi în spaţiu.
Ziua de azi a avut ceva din parfumul vieţii de dincolo, o posibilă senzaţie de perpetuu plictis. Şi cam atât. Mâncat, dormit, cugetat, vegetat la soare, cu o semicarte în mână. Ceva nostalgii, plus vreo trei-patru fire rupte legate...
(Nu ştiu ce) va urma.
Secunda 0 e totul; ce e dincolo e tăcere, sau zgomot. Dacă aş avea de ales, aş alege moartea pură şi simplă, fără niciun fel de viaţă după ea-eterna secundă 0, suspendată în timp şi în spaţiu.
Ziua de azi a avut ceva din parfumul vieţii de dincolo, o posibilă senzaţie de perpetuu plictis. Şi cam atât. Mâncat, dormit, cugetat, vegetat la soare, cu o semicarte în mână. Ceva nostalgii, plus vreo trei-patru fire rupte legate...
(Nu ştiu ce) va urma.
Singurătate în doi...
Mâna mea alunecă uşor dintr-o mână imensă, aproape lovindu-se cu degetele de pământ, apoi se ridică brusc, ca o aripă care şi-a regăsit direcţia de zbor. Se ascunde din nou în cuibul cald, atât de nesigur, din care s-ar putea pierde, dacă stau să mă gândesc mai bine, oricând, chiar când o pală de vânt sau un strop de ploaie ar atinge-o. Ochiul meu o urmează: îşi desprinde privirea obosită din pânza de păianjen a celeilalte priviri, atinge asfaltul aproape topit de soare, planează lin asupra frunzelor, apoi îşi ia zborul, până îşi găseşte un nor plictisit să se joace singur de-a oglinda pământului.
Două perechi de picioare înaintează, paralel; urmele lor se dizolvă pe drum... la fel ca toate visele pe care minţile le-au izvodit împreună.
Două perechi de picioare înaintează, paralel; urmele lor se dizolvă pe drum... la fel ca toate visele pe care minţile le-au izvodit împreună.
Dincolo de nori...
... e lumea mea, separată de a celorlalţi visători cu aspiraţii celeste prin graniţe fine. Câteodată, o mai cobor pe pământ: sunt gesturi mici, aproape imperceptibile pentru ceilalţi, creatoare de breşe prin care pătrunde aerul acela tare, de la limita dintre albastru şi gri, de care e nevoie, pentru ca plămânii lumii să se cureţe.
În naivitatea mea, cred că micile mele intervenţii răstoarnă ordini cosmice prestabilite, verificate îndelung prin metoda încercării şi a erorii. Ca în interiorul unui balon uriaş, care se desumflă dintr-o infimă înţepătură. Printr-o minune oarecare, sau prin inerţia lucrurilor, totul revine la normal, înainte ca lumea să fi observat ceva.
Totuşi, e posibil ca dincolo de nori să se fi infiltrat puţin vid, în locul aerului scurs... dincolo de nori, dar în jos.
În naivitatea mea, cred că micile mele intervenţii răstoarnă ordini cosmice prestabilite, verificate îndelung prin metoda încercării şi a erorii. Ca în interiorul unui balon uriaş, care se desumflă dintr-o infimă înţepătură. Printr-o minune oarecare, sau prin inerţia lucrurilor, totul revine la normal, înainte ca lumea să fi observat ceva.
Totuşi, e posibil ca dincolo de nori să se fi infiltrat puţin vid, în locul aerului scurs... dincolo de nori, dar în jos.
Quand le doigt montre le ciel...
...le doigt doit etre tres impoli. Sau naiv, dacă crede că lumea va privi la cer, şi nu la deget, eventual la mâna de la capătul lui, apoi la cel care-l ţine cu obstinaţie în sus, încercând să distragă atenţia de la infima lui persoană, singura, de altfel, pierdută într-un infinit ne-apăsător.
L'imbecile regarde le doigt... şi nu numai că priveşte, începe să judece. Să eticheteze. Să claseze: categorii, subcategorii şi alte specii. Să închidă fiecare specie în sertarul corespunzător. Apoi, la cea mai mică tentativă de evadare a celui închis, să urle de disperare că n-are încuietori şi chei.
Deşi degetul încă nu şi-a luat în primire funcţia de acuzator-vorbesc aci de index-cu siguranţă o va face, mai devreme sau mai târziu. Şi totul va fi pus la index. Inclusiv cerul.
L'imbecile regarde le doigt... şi nu numai că priveşte, începe să judece. Să eticheteze. Să claseze: categorii, subcategorii şi alte specii. Să închidă fiecare specie în sertarul corespunzător. Apoi, la cea mai mică tentativă de evadare a celui închis, să urle de disperare că n-are încuietori şi chei.
Deşi degetul încă nu şi-a luat în primire funcţia de acuzator-vorbesc aci de index-cu siguranţă o va face, mai devreme sau mai târziu. Şi totul va fi pus la index. Inclusiv cerul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)