Fragmentarium

Adunăm lanţuri de fier, crezând că, într-un viitor incert, se vor transforma în aur.

În loc de prolog, epilog

Suntem liberi. Nu mai avem niciun zid de spart, nu mai suntem demult nevoiţi să săpăm tunele pe sub pământ, să ne ascundem în pustia muntelui sau a deşertului. Cuvântul nostru e slobod să răsune pe tot cuprinsul pământului. Dar, oare, e clădit încă pe temelia gândului? Sau e un strigăt orb şi dezarticulat, venind imediat după vedere şi simţire, ca să transpună infidel senzaţia brută?
Dezlegate de înţelesuri, cuvintele devin nefolositoare. Se îngreunează, ca şi cum ar fi o altă formă de balast. Multe dispar, strivite de cele care sunt mai la îndemâna minţii leneşe, biciuite de impulsuri, materializate în imagini-clişeu. De epitaful cuvintelor moarte nu are nimeni timp. Ne-am obişnuit cu toţii cu lipsa lor şi cu redundanţa dureroasă a celor rămase.
Încetul cu încetul, soarta noastră va fi aceeaşi cu a cuvintelor care se pierd. Şi cu toate acestea, nu ne va părea rău, întrucât vom fi mult prea anesteziaţi ca să mai simţim trecerea noastră în nefiinţă, ne-fiinţe vii fiind.

Moment de sinceritate

În sfârşit, dar nu la final, explic, mai mult pentru mine, decât pentru vreun cititor rătăcit şi plictisit, curios să guste o iluzorie felie de viaţă, posibil la fel de fadă ca fructele din plastic prăfuit din vreo casă cu molii condamnate la etern sevraj de naftalină: de ce Disident cu Ochelari?
A fi disident, pentru mine, nu e nici alegere, nici predestinare: e rodul unui impuls de moment, rod care dăinuieşte, cu obstinaţie, peste diferitele mode şi timpuri ale mele. Aruncată în lume şi în viaţă, fără instrucţiuni de folosire adecvată a calităţilor şi defectelor personale, respir automat, la marginea vieţii, adunând adânc în mine durerile altora, şi mă mir de ce răbufnesc toate o dată, în durerea care-mi sfredeleşte pieptul, dinăuntru în afară. Nu-mi rămâne decât disidenţa fără pretenţie de anestezic sau de tratament. E doar o cale cu multe semne de întrebare, in locul multiplelor accese interzise, cu care mă obişnuisem. Şi, cine ştie, poate voi găsi surprize în spatele lor...
A fi disident nu înseamnă a fi incomod, a trimite la luptă propriile mori de vânt, împotriva elicelor eoliene ale celorlalţi; paradoxal, nu e nicio nouă formă de evitare a căilor deja bătătorite, e doar o căutare a ceea ce mi se potriveşte mai bine, din ceea ce a fost dăruit până acum altora, din ceea ce am, fără a fi conştientă, şi din ceea ce voi primi.
A fi disident este a accepta, dar nu doar de dragul unei respingeri imediate, după o cernere sumară, slab argumentată; a fi disident înseamnă a fi selectiv, la modul lucid, dar nu absolutizant.
Disidenţa e împăcarea cu sinele cel autentic, dezgropat în dureri de sub balast, renăscut.
Şi da, a nu fi (întotdeauna) de părerea celorlalţi.
De ce cu Ochelari? Fiindcă văd lumea prin lentile polarizate greşit, şi de aceea încerc să o îndrept, fără alt rezultat decât propria înstrâmbare.
Deoarece refuz culorile adevărate şi diverse, şi prefer un roz comercial, strident, ca un ultrasunet distructiv.
Şi mai ales, pentru că va urma... spargerea ochelarilor şi eliberarea.

Aştept

O nouă zi, mai specială decât altele, în care nu mi-am permis să fiu altfel decât foarte cuminte, dar nu pentru că se apropia vreun Moş Crăciun cu program estival, ci pentru că... ecosistemul întreg ştie de ce, numai un singur specimen, nu.
Aştept să am curaj să-i spun... sau să plec mai departe, cu tot cu amintirea lui, ca un bagaj prea uşor, din nori şi muzici.