Suntem liberi. Nu mai avem niciun zid de spart, nu mai suntem demult nevoiţi să săpăm tunele pe sub pământ, să ne ascundem în pustia muntelui sau a deşertului. Cuvântul nostru e slobod să răsune pe tot cuprinsul pământului. Dar, oare, e clădit încă pe temelia gândului? Sau e un strigăt orb şi dezarticulat, venind imediat după vedere şi simţire, ca să transpună infidel senzaţia brută?
Dezlegate de înţelesuri, cuvintele devin nefolositoare. Se îngreunează, ca şi cum ar fi o altă formă de balast. Multe dispar, strivite de cele care sunt mai la îndemâna minţii leneşe, biciuite de impulsuri, materializate în imagini-clişeu. De epitaful cuvintelor moarte nu are nimeni timp. Ne-am obişnuit cu toţii cu lipsa lor şi cu redundanţa dureroasă a celor rămase.
Încetul cu încetul, soarta noastră va fi aceeaşi cu a cuvintelor care se pierd. Şi cu toate acestea, nu ne va părea rău, întrucât vom fi mult prea anesteziaţi ca să mai simţim trecerea noastră în nefiinţă, ne-fiinţe vii fiind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu