Mâna mea alunecă uşor dintr-o mână imensă, aproape lovindu-se cu degetele de pământ, apoi se ridică brusc, ca o aripă care şi-a regăsit direcţia de zbor. Se ascunde din nou în cuibul cald, atât de nesigur, din care s-ar putea pierde, dacă stau să mă gândesc mai bine, oricând, chiar când o pală de vânt sau un strop de ploaie ar atinge-o. Ochiul meu o urmează: îşi desprinde privirea obosită din pânza de păianjen a celeilalte priviri, atinge asfaltul aproape topit de soare, planează lin asupra frunzelor, apoi îşi ia zborul, până îşi găseşte un nor plictisit să se joace singur de-a oglinda pământului.
Două perechi de picioare înaintează, paralel; urmele lor se dizolvă pe drum... la fel ca toate visele pe care minţile le-au izvodit împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu