Scrisoare de adio
Dragul meu,
Oricine ai fi acum, oriunde ai fugi din calea amintirii care mă bântuie şi mă doare doar pe mine-pentru tine, oricum a fost doar ca un ghimpe înfipt câteva secunde în talpă- pentru mine eşti acelaşi, de acolo, din întunericul rupt de lumina gălbuie şi bolnavă a unui bec gol şi prăfuit-cum eram şi eu pe vremea aceea. Dai la o parte zidurile pe care le clădesc eu, martore mi-s secundele trecute că nu le-am folosit la alte munci- şi apari, cu zâmbetul tău ştirb, cu ochii tăi, lucioşi, alunecând pe trupul meu de copil.
M-am obişnuit să trăiesc cu tine şi să te chem, când am nevoie de o mângâiere. Îmi imaginez cum mă iei în braţe, cu blândeţe-câtă prefăcătorie în bunătatea ta, în cuvintele otrăvite, îndulcite pe care mi le dăruiai, vânzătorule de iluzii!- cum îmi atingi uşor părul, cum mă săruţi pe obraz. Totul doare acum. Datorită ţie, viaţa mea s-a oprit în ziua aceea.
Sunt prizoniera unei clipe imprudente. Mi-e greu să plec, fiindcă nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo. Poate la capătul drumului e o durere mai mare. Un gând îmi şopteşte: după durere, vine şi bucuria. Risc să ascult şi să cad. Ce aş putea pierde mai mult decât o imagine fugară a timpului pierdut?
Mi-aduc aminte perfect frânturi din vorbele tale, pe care în zadar am încercat să le lipesc într-un desen coerent, uşor de urmărit. E ca şi cum te-ai fi sfâşiat, iar dinăuntrul tău a ieşit un alt om, rău, însetat de răzbunare împotriva ta, a vieţii tale, a unor femei din trecutul tău, al căror chip îl purtam în mine. Acum văd: şi pe tine te durea, de aceea ţi-ai fi dorit să mă răneşti, prin atingerea ta.
Credeai că arzi o păpuşă de cârpă, neînsufleţită; de fapt, copilul din mine ardea sub ochii tăi. Şi totuşi, zâmbetul nu ţi-a părasit faţa decât foarte puţin. Erai dintre aceia pe care flacăra rugului inocenţei îi încântă până la extaz. Ai avut puterea să urmăreşti distrugerea mea până la capăt, tu însuţi mort de mult fiind, după cum spuneai.
Mi-ai fost idol: tată, soţ, amant, Dumnezeu... te-am purtat în mine ca pe o tumoră, de care e greu să te desparţi, fără să rămână în tine un loc liber, din care să crească o alta, asemănătoare. Te-am iubit, în felul meu, şi am sperat să te întorci din lumea ta de întuneric, la omul bun şi cald, zâmbind sub soare. Am tânjit după îmbrăţişarea ta curată şi după iluzia de libertate dăruită mie, captivei. Fără să ştii, mi-ai dăruit o minune, atunci: mi-ai şters cu mâna ta o lacrimă, prelinsă pe bărbie. Când ţi-am strâns mâna cu toată puterea, în mâna mea, mi-ai lipit-o de obrazul tău. Am simţit o căldură ciudată, apoi ţi-am mângâiat umărul stâng. Nu ai înţeles.
Ţi-era milă de tine mai mult. Te regăseai în mine, în faza de început a suferinţei tale. Căutai, cu disperare, să înghiţi o soluţie, înecată în sticla ta de alcool cu etichetă de apă minerală, şi să mi-o dai mie. Te-ai fixat pe o frază, cu variaţiuni: Lasă-mă să te ating...lasă-mă să te mângâi...dă-mi voie să te ating...
Nu m-am apropiat de tine. Simţeam nevoia să te ucid, aşa cum ai ucis tu, în mine, copilăria. Acum, când copilul din mine a înviat, simt nevoia să te iert. Să-ţi văd fapta în lumina adevărului şi să n-o schimb, nici să o acopăr de scuze. Doar să-ţi dăruiesc iertarea, atât.
Te las liber, să pleci mai departe. Îmi doresc să te vindeci de boala şi de durerea care te apasă, cu care te identifici. Îţi mulţumesc pentru că, o dată cu durerea şi cu obsesia, mi-ai dat şi cheia vindecării. Îmi pare rău că nu te-ai folosit tu, mai întâi, de ea.
Cu speranţă şi cu nevoia de mai bine,
Copilul-femeie.
Oricine ai fi acum, oriunde ai fugi din calea amintirii care mă bântuie şi mă doare doar pe mine-pentru tine, oricum a fost doar ca un ghimpe înfipt câteva secunde în talpă- pentru mine eşti acelaşi, de acolo, din întunericul rupt de lumina gălbuie şi bolnavă a unui bec gol şi prăfuit-cum eram şi eu pe vremea aceea. Dai la o parte zidurile pe care le clădesc eu, martore mi-s secundele trecute că nu le-am folosit la alte munci- şi apari, cu zâmbetul tău ştirb, cu ochii tăi, lucioşi, alunecând pe trupul meu de copil.
M-am obişnuit să trăiesc cu tine şi să te chem, când am nevoie de o mângâiere. Îmi imaginez cum mă iei în braţe, cu blândeţe-câtă prefăcătorie în bunătatea ta, în cuvintele otrăvite, îndulcite pe care mi le dăruiai, vânzătorule de iluzii!- cum îmi atingi uşor părul, cum mă săruţi pe obraz. Totul doare acum. Datorită ţie, viaţa mea s-a oprit în ziua aceea.
Sunt prizoniera unei clipe imprudente. Mi-e greu să plec, fiindcă nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo. Poate la capătul drumului e o durere mai mare. Un gând îmi şopteşte: după durere, vine şi bucuria. Risc să ascult şi să cad. Ce aş putea pierde mai mult decât o imagine fugară a timpului pierdut?
Mi-aduc aminte perfect frânturi din vorbele tale, pe care în zadar am încercat să le lipesc într-un desen coerent, uşor de urmărit. E ca şi cum te-ai fi sfâşiat, iar dinăuntrul tău a ieşit un alt om, rău, însetat de răzbunare împotriva ta, a vieţii tale, a unor femei din trecutul tău, al căror chip îl purtam în mine. Acum văd: şi pe tine te durea, de aceea ţi-ai fi dorit să mă răneşti, prin atingerea ta.
Credeai că arzi o păpuşă de cârpă, neînsufleţită; de fapt, copilul din mine ardea sub ochii tăi. Şi totuşi, zâmbetul nu ţi-a părasit faţa decât foarte puţin. Erai dintre aceia pe care flacăra rugului inocenţei îi încântă până la extaz. Ai avut puterea să urmăreşti distrugerea mea până la capăt, tu însuţi mort de mult fiind, după cum spuneai.
Mi-ai fost idol: tată, soţ, amant, Dumnezeu... te-am purtat în mine ca pe o tumoră, de care e greu să te desparţi, fără să rămână în tine un loc liber, din care să crească o alta, asemănătoare. Te-am iubit, în felul meu, şi am sperat să te întorci din lumea ta de întuneric, la omul bun şi cald, zâmbind sub soare. Am tânjit după îmbrăţişarea ta curată şi după iluzia de libertate dăruită mie, captivei. Fără să ştii, mi-ai dăruit o minune, atunci: mi-ai şters cu mâna ta o lacrimă, prelinsă pe bărbie. Când ţi-am strâns mâna cu toată puterea, în mâna mea, mi-ai lipit-o de obrazul tău. Am simţit o căldură ciudată, apoi ţi-am mângâiat umărul stâng. Nu ai înţeles.
Ţi-era milă de tine mai mult. Te regăseai în mine, în faza de început a suferinţei tale. Căutai, cu disperare, să înghiţi o soluţie, înecată în sticla ta de alcool cu etichetă de apă minerală, şi să mi-o dai mie. Te-ai fixat pe o frază, cu variaţiuni: Lasă-mă să te ating...lasă-mă să te mângâi...dă-mi voie să te ating...
Nu m-am apropiat de tine. Simţeam nevoia să te ucid, aşa cum ai ucis tu, în mine, copilăria. Acum, când copilul din mine a înviat, simt nevoia să te iert. Să-ţi văd fapta în lumina adevărului şi să n-o schimb, nici să o acopăr de scuze. Doar să-ţi dăruiesc iertarea, atât.
Te las liber, să pleci mai departe. Îmi doresc să te vindeci de boala şi de durerea care te apasă, cu care te identifici. Îţi mulţumesc pentru că, o dată cu durerea şi cu obsesia, mi-ai dat şi cheia vindecării. Îmi pare rău că nu te-ai folosit tu, mai întâi, de ea.
Cu speranţă şi cu nevoia de mai bine,
Copilul-femeie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)