Zi de nimic

Învârt butonul de volum până aproape de maxim, cu îndârjire. Nervii mei auditivi refuză însă sincronizarea cu intensitatea sunetului-poate şi fiindcă s-au obişnuit cu aceleaşi note de început ale unui talmeş-balmeş sonor, pe care nu îl mai percep.
Secunda 0 e totul; ce e dincolo e tăcere, sau zgomot. Dacă aş avea de ales, aş alege moartea pură şi simplă, fără niciun fel de viaţă după ea-eterna secundă 0, suspendată în timp şi în spaţiu.
Ziua de azi a avut ceva din parfumul vieţii de dincolo, o posibilă senzaţie de perpetuu plictis. Şi cam atât. Mâncat, dormit, cugetat, vegetat la soare, cu o semicarte în mână. Ceva nostalgii, plus vreo trei-patru fire rupte legate...
(Nu ştiu ce) va urma.

Singurătate în doi...

Mâna mea alunecă uşor dintr-o mână imensă, aproape lovindu-se cu degetele de pământ, apoi se ridică brusc, ca o aripă care şi-a regăsit direcţia de zbor. Se ascunde din nou în cuibul cald, atât de nesigur, din care s-ar putea pierde, dacă stau să mă gândesc mai bine, oricând, chiar când o pală de vânt sau un strop de ploaie ar atinge-o. Ochiul meu o urmează: îşi desprinde privirea obosită din pânza de păianjen a celeilalte priviri, atinge asfaltul aproape topit de soare, planează lin asupra frunzelor, apoi îşi ia zborul, până îşi găseşte un nor plictisit să se joace singur de-a oglinda pământului.
Două perechi de picioare înaintează, paralel; urmele lor se dizolvă pe drum... la fel ca toate visele pe care minţile le-au izvodit împreună.

Dincolo de nori...

... e lumea mea, separată de a celorlalţi visători cu aspiraţii celeste prin graniţe fine. Câteodată, o mai cobor pe pământ: sunt gesturi mici, aproape imperceptibile pentru ceilalţi, creatoare de breşe prin care pătrunde aerul acela tare, de la limita dintre albastru şi gri, de care e nevoie, pentru ca plămânii lumii să se cureţe.
În naivitatea mea, cred că micile mele intervenţii răstoarnă ordini cosmice prestabilite, verificate îndelung prin metoda încercării şi a erorii. Ca în interiorul unui balon uriaş, care se desumflă dintr-o infimă înţepătură. Printr-o minune oarecare, sau prin inerţia lucrurilor, totul revine la normal, înainte ca lumea să fi observat ceva.
Totuşi, e posibil ca dincolo de nori să se fi infiltrat puţin vid, în locul aerului scurs... dincolo de nori, dar în jos.

Quand le doigt montre le ciel...

...le doigt doit etre tres impoli. Sau naiv, dacă crede că lumea va privi la cer, şi nu la deget, eventual la mâna de la capătul lui, apoi la cel care-l ţine cu obstinaţie în sus, încercând să distragă atenţia de la infima lui persoană, singura, de altfel, pierdută într-un infinit ne-apăsător.
L'imbecile regarde le doigt... şi nu numai că priveşte, începe să judece. Să eticheteze. Să claseze: categorii, subcategorii şi alte specii. Să închidă fiecare specie în sertarul corespunzător. Apoi, la cea mai mică tentativă de evadare a celui închis, să urle de disperare că n-are încuietori şi chei.
Deşi degetul încă nu şi-a luat în primire funcţia de acuzator-vorbesc aci de index-cu siguranţă o va face, mai devreme sau mai târziu. Şi totul va fi pus la index. Inclusiv cerul.