Moment de sinceritate

În sfârşit, dar nu la final, explic, mai mult pentru mine, decât pentru vreun cititor rătăcit şi plictisit, curios să guste o iluzorie felie de viaţă, posibil la fel de fadă ca fructele din plastic prăfuit din vreo casă cu molii condamnate la etern sevraj de naftalină: de ce Disident cu Ochelari?
A fi disident, pentru mine, nu e nici alegere, nici predestinare: e rodul unui impuls de moment, rod care dăinuieşte, cu obstinaţie, peste diferitele mode şi timpuri ale mele. Aruncată în lume şi în viaţă, fără instrucţiuni de folosire adecvată a calităţilor şi defectelor personale, respir automat, la marginea vieţii, adunând adânc în mine durerile altora, şi mă mir de ce răbufnesc toate o dată, în durerea care-mi sfredeleşte pieptul, dinăuntru în afară. Nu-mi rămâne decât disidenţa fără pretenţie de anestezic sau de tratament. E doar o cale cu multe semne de întrebare, in locul multiplelor accese interzise, cu care mă obişnuisem. Şi, cine ştie, poate voi găsi surprize în spatele lor...
A fi disident nu înseamnă a fi incomod, a trimite la luptă propriile mori de vânt, împotriva elicelor eoliene ale celorlalţi; paradoxal, nu e nicio nouă formă de evitare a căilor deja bătătorite, e doar o căutare a ceea ce mi se potriveşte mai bine, din ceea ce a fost dăruit până acum altora, din ceea ce am, fără a fi conştientă, şi din ceea ce voi primi.
A fi disident este a accepta, dar nu doar de dragul unei respingeri imediate, după o cernere sumară, slab argumentată; a fi disident înseamnă a fi selectiv, la modul lucid, dar nu absolutizant.
Disidenţa e împăcarea cu sinele cel autentic, dezgropat în dureri de sub balast, renăscut.
Şi da, a nu fi (întotdeauna) de părerea celorlalţi.
De ce cu Ochelari? Fiindcă văd lumea prin lentile polarizate greşit, şi de aceea încerc să o îndrept, fără alt rezultat decât propria înstrâmbare.
Deoarece refuz culorile adevărate şi diverse, şi prefer un roz comercial, strident, ca un ultrasunet distructiv.
Şi mai ales, pentru că va urma... spargerea ochelarilor şi eliberarea.